Explorarea spaţiului: Întoarcerea pe Lună Understand article

Tradus de Anca Tamaş. Dacă într-o noapte cu cer senin aţi admirat Luna, v-aţi gândit la cei câţiva oameni care au mers efectiv pe Lună? Ce ştim sigur despre Lună şi care sunt lucrurile despre care nu suntem siguri? S-ar putea întoarce oamenii din nou pe Lună? Adam Baker va încerca…

În 1969, Neil Armstrong şi Buzz Aldrin au devenit primii oameni care au păşit pe suprafaţa unui alt corp ceresc, Luna.În următorii trei ani, alţi zece astronauţi americani au aterizat pe Lună, în cadrul programului Apollo, al SUA. Începând de atunci, de aproape 40 de ani, nu a mai fost nici o altă misiune cu personal uman pe Lună. De ce oare? Şi când s-ar putea întoarce oamenii pe Lună din nou?

În anii 1960 şi 1970 programul Apollo, programul rusesc Luna, şi misiunea americană Surveyor s-au concentrat pe suprafaţa părţii mai apropiate a Lunei şi a lansat multe întrebări fără răspuns, în special:

• Vârsta Lunii şi modul în care aceasta este în legătură cu vârsta întregului sistem solar. Suprafaţa muntoasă a Lunii este cheia acestei cercetări: deşi este mult mai uor pentru noi să studiem Pământul, suprafaţa acestuia a fost alterată datorită schimbărilor climatice, în timp ce suprafaţa Lunii a rămas mai mult sau mai puţin schimbată de la formarea sa.

• Compoziţia chimică generală şi structura interna a Lunii. Acestea ne vor ajuta să înţelegem cum s-a format Luna, şi dacă s-a format din ramăşiţe desprinse din Pământ,aşa cum susţin unele teorii.

• Dacă resurse, apa de exemplu, sunt disponibile pe Lună, acestea le vor permite astronauţilor să utilizeze Luna ca o bază pentru explorarea altor planete.

În prezent, tehnologia spaţială este considerată ca cea mai potrivită pentru rezolvarea unor probleme globale, cum ar fi schimbarea climei; Agenţia Spaţială Europeană, de exemplu, a lansat mulţi sateliţi pentru observarea atmosferei Pământului, a oceanelor şi a gheţarilor^w1. Prin urmare, după ani de inactivitate privind explorarea lunară, în ultimii zece ani multe ţări au trimis misiuni pe Lună.

În 2003, Agenţia Spaţială Europeană, a trimis o misiune robotizată fără echipaj uman Smart-1^w2 să survoleze Luna, să testeze tehnologia necesară trimiterii unor misiuni dincolo de orbita terestră, să conducă experimente ştiinţifice de bază, cum ar fi observaţiile cu raze X pe Lună. La scurt timp după asta, Agenţia Spaţială Europeană a lansat şi misiunea Mars Express, prima misiune care să survoleze o altă planetă, cu un arsenal de instrumente ştiinţifice. Aceste misiuni au marcat trezirea interesului pentru explorarea spaţială.

În 2004, preşedintele SUA George W. Bush a solicitat NASA să revină pe Lună şi să construiască un avanpost pe termen lung pe suprafaţa Lunii, ca parte a viziunii lui pentru explorarea spaţiala^w3. În consecinţă, o strategie^w4 globală de explorare a fost aprobată între 14 organizaţii şi agenţii spaţiale, strategie bazată pe viziunea SUA, dar şi pe alte planuri de explorare propuse de alte ţări, exemplu Marea Britanie^w5.

În septembrie 2007 a fost lansată misiunea orbitală japoneză Kaguya, (iniţial cunoscută sub numele Selene). În timp ce survola suprafaţa Lunii, a cercetat (fără succes) să găsească apa pe suprafaţa Lunii, a măsurat puterea câmpului gravitaţional lunar folosind un mic satelit, şi a studiat chimia suprafeţei lunare. Kaguya a reprezentat de asemenea suprafaţa lunară în spectrul vizibil, generând hărţi ale celei mai mari părţi a suprafeţei, şi a măsurat radiaţia pe orbită, pentru a evalua riscurile astronauţilor ce vor urma.

Misiunea orbitală chineză Chang’e-1, lansată o lună mai târziu, a studiat de asemenea topografia şi chimia suprafeţei lunare şi a căutat apa. Cu toate acestea prea putţine date din această misiune au fost lansate în comunitatea internaţională.

În aprilie 2008, misiunea orbitală indiană Chandrayaan-1 a fost lansată pentru a răspunde unor întrebări similare cu ale misiunii Kaguya. În completare misiunea Chandrayaan-1 a dus şi un radar, care să le permită oamenilor de ştiinţă să poată investiga craterele întunecate de lângă polii Lunii pentru prima dată. Aceste măsuratori radar sugerau că apa îngheţată e prezentă în polul sud al Lunii. Această sugestie a fost confirmată în 2009 când nava spaţială orbitală americană LRO a lansat o rachetă, numită LCROSS impactor, în craterul de la polul sud: instrumentele navei au detectat urme de cristale de gheaţă în particulele aruncate în spaţiu în urma impactului^w6, ^w7. Datele LRO au evidenţiat chiar locul unde un mobil lunar rusesc a rămas abandonat acum 37 de ani^w8.

Oricum, aceste misiuni recente, au răspuns în oarecare măsura la o serie din întrebările rămase fără răspuns din anii 1970, adunând informaţii despre compoziţia chimică a celei mai mari părţi a suprafeţei Lunii, şi urmărind prezenţa apei sau a altor resurse ce ar putea fi găsite în întunecatul şi îngheţatul pol sud( temperatura fiind sub 100 grade Kelvin). Mai sunt şi alte informaţii de obţinut-multe din hărţile extensive generate de navele orbitale japoneze, chineze, indiene, americane sunt încă în curs de procesare.

În orice caz, pentru a înţelege pe deplin natura Lunii şi ecosistemul Lunii- şi pentru a pregăti o potenţială vizită sau chiar şedere în siguranţă pe Luna a altor oameni , o şedere pe termen lung, în care să se facă observaţii astronomice, să se investigheze geologia Lunii, să se pregatească explorările spaţiale pe distanţe mai mari sau chiar să exploateze resursele lunare- pentru toate acestea sunt necesare informaţii pe care chiar şi aceste misiuni recente, care orbitează departe de suprafaţa Lunii, nu le pot obţine. De exemplu care este efectul prafului lunar asupra oamenilor, vehicolelor, telescoapelor? Putem supravieţui pe Luna o perioadă de câteva săptămâni? Ce noi tehnologii, cum ar fi sursele de energie şi izolarea termică, sunt necesare pentru a permite astronauţilor să supravieţuiască confortabil atunci când vor munci în craterele lunare întunecate şi extrem de reci?

Răspunsurile la aceste întrebări presupun aselenizări, roboţi care să aterizeze pe suprafaţa Lunii, şi să măsoare în mod direct proprietăţile prafului, rocilor, a mediului lunar (inclusiv cutremurile lunare) pentru perioade mai mari. Ca şi în cazul misiunilor din anii 1960 şi 1970, viitoarele aselenizari fără personal uman, vor trebui să investigheze întreaga suprafaţă lunară, să conducă studii ştiinţifice, să identifice cele mai bune locuri pentru instalarea bazelor lunare şi să transmită datele direct prin intermediul legăturilor radio.

Deja astfel de misiuni sunt planificate. China şi India intenţionează ca următoarele misiuni orbitale Chang’e-2 şi respectiv Chandrayaan-2, să includă şi roboţi care să aselenizeze. Bazându-se pe aceste viitoare misiuni şi nu numai şi pentru a acoperi o cât mai mare parte din suprafaţa neexplorată a Lunii, SUA dezvoltă nave spaţiale mici, cu costuri reduse. Aceste nave spaţiale beneficiind de sistemele de navigaţie automate şi de instrumentele miniaturizate, vor permite misiuni de mică anvergură dar cu costuri scăzute şi regulate pe Lună, începând cu anul 2014. Cu sprijinul Agenţiei Spaţiale Europene, şi alte ţări europene studiază nave moderne care să aselenizeze^w9. Acestea vor duce o mare gamă de tehnologii şi vor fi capabile să testeze sisteme potrivite cu transportul astronauţilor, şi pentru viitoarele expediţii pe Marte, care vor fi mult mai mari şi mai costisitoare, şi care nu sunt încă finanţate.

Deşi viziunea SUA pentru explorarea spaţială- cu o bază cu personal uman până în 2020-sună entuziasmant, NASA şi guvernul SUA au decis recent că nu îşi pot permite încă aceste planuri. În locul acestora vor fi misiuni lunare cu roboţi care vor caracteriza mediul lunar, vor cartografia resursele disponibile, asigurând o cale mai logică, mai rapidă, pe care să ne-o putem permite, pentru a susţine prezenţa pe cel mai apropiat vecin cosmic al nostru. Deşi va mai dura probabil câtva timp până când al treisprezecilea om să păşească pe Lună, misiunile cu roboţi vor ajuta ca respectiva zi să vin mai curând. Aceasta e moştenirea lăsată de misiunea Apollo.

Download

Download this article as a PDF